„Dragostea… acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” (1 Corinteni 13:7)

     Un autor necunoscut a scris următoarele cuvinte emoționante: „Poza lor de la nuntă, de pe masă, își bătea joc de ei, două persoane ale căror minți nu se mai conectau. Se lăsase o barieră atât de grea între ei, încât nici tăvălugul cuvintelor, nici artileria atingerilor n-o mai puteau dărâma. Undeva, între primul dinte al celui mai mare copil și absolvirea celei mai mici fiice, se pierduseră unul de celălalt. De-a lungul anilor, fiecare a descâlcit încet acel ghem de ațe încâlcite numit „sine” și, în timp ce trăgeau de nodurile încăpățânate, fiecare își ascundea față de celălalt căutarea. Uneori ea plângea noaptea și implora șoptit întunericul să-i spună cine era. El stătea întins lângă ea, sforăind ca un urs care hibernează, neștiind de iarna ei. Ea a urmat chiar un curs de artă modernă, încercând să se regăsească în culorile stropite pe o pânză, plângându-se celorlalte femei despre bărbații insensibili. S-a urcat într-un mormânt numit „birou”, și-a înfășurat mintea într-un giulgiu de figuri de hârtie și s-a îngropat în clienți… Încet-încet, s-a ridicat zidul între ei, cimentat de mortarul indiferenței. Într-o zi, întinzând mâna unul către celălalt, au dat de o barieră peste sau prin care nu mai puteau trece… și, retrăgându-se din cauza pietrei reci, fiecare s-a îndepărtat de străinul de pe partea cealaltă. Pentru că atunci când dragostea moare, nu se întâmplă într-un moment de luptă furioasă și nici când trupurile aprinse își pierd căldura. Ea zace gâfâind, epuizată, dându-și sfârșitul la picioarele unui zid pe care nu l-a putut escalada!” Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi este acesta: nu lăsați niciun fel de zid să se ridice între voi!